Perspectiva asupra naturii, văzută ca ,,état d’âme”, este proprie romantismului şi se regăseşte în toate poeziile eminesciene pe tema iubirii şi a naturii. Când poetul visează la o iubire ideală, construind o utopie a iubirii împlinite, natura descrisă este luxuriantă, de un cromatism puternic, caldă, intimă (ca în Lacul, Crăiasa din poveşti, Povestea codrului, Floare albastră, Atât de fragedă…, Dorinţa ş. a.); dimpotrivă, nostalgia unei iubiri trecute, puternic regretate este proiectată pe fundalul unui peisaj cenuşiu, sumar schiţat (ca în Pe aceeaşi ulicioară, Pe lângă plopii fără soţ, Singurătate, De câte ori, iubito…, Şi dacă…).
