Mă aflam printre puținii privilegiați care aveau șansa unică de a se plimba pe, probabil, cea mai puțin

accesibilă stradă de pe întreaga planetă – obiectivul zero absolut, după cum îl numise presa mondială.

Mă uitam de jur împrejurul meu și nu-mi venea să cred că poate exista așa ceva, acea mulțime de

oameni, cu chipurile radiind de bucurie, dar care erau, total și pe deplin, încremeniți. […]

— În acea zi de 10 mai 1928, în jurul prânzului, să fi fost cam aproape de ora unu, toți oamenii aflați

pe această stradă au încremenit… au încremenit și așa au rămas de atunci și până acum. Nu există nici

cel mai mic indiciu cât de cât credibil, doar speculații… Că au intrat într-o cută a timpului sau într-o cută

gravitațională, că au rămas prizonieri într-un univers paralel, dar care cumva se intersectează și cu al

nostru… Tot Centrul de Cercetări ridicat la marginea acestei străzi, cu zeci de oameni de știință, din toate

domeniile și disciplinele, n-a reușit să găsească nicio explicație cât de cât verosimilă. Cel puțin

deocamdată…

— Tu le-ai observat ochii, ai băgat de seamă cum strălucesc?

Prietenul meu a zâmbit.

— Păi, cum să nu strălucească? Cum îți spuneam mai devreme, probabil că, pentru mulți dintre ei,

momentul acela a fost una dintre acele rare clipe din viață în care și-au dorit ca timpul să se oprească. A

fost și o teorie pornită de la ideea asta… Cineva, nu mai știu cine, a sugerat că starea lor de bine din acel

moment a generat un gând unic, un fel de dorință comună a celor aflați aici. O dorință de a opri clipa. Și

că această dorință, chiar și nerostită, dar aflată în subconștientul fiecăruia dintre ei, ar fi creat un fel de

câmp energetic care i-a înconjurat pe toți și a produs o încetinire a funcțiilor lor organice…

— Adică, și-au eternizat momentul de fericire? Ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte?


Explică, în 80 – 100 de cuvinte, comparația cu basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Am nevoie urgent!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!